Egiptul Antic

       Sfârşitul domniei lui Amenofis III, moartea şi succesiunea lăsată au constituit cadrul prielnic al unei epoci tulburi pentru Egipt, numită de istorici „perioada amar-niana", de la numele actual (Teii EI-Amarna) al oraşului pe care l-a construit succesorul faraonului.
      Perioada amarniană a durat pâna la începutul dinastiei a XlX-a. Acestor ani de istorie egipteană li s-au consacrat pagini nenumărate, fiind cei mai discutaţi şi mai controversaţi de istorici specialişti în arta şi în hieroglife, medici, şi chiar de radiologi.
     Genialul arhitect şi ocrotitor al lui                       Amenofis III           Amon, Amen-hotep, fiul lui Hapu, a murit în al 35-lea an al domniei lui Amenofis III. Şi-a ridicat un monument funerar somptuos. Faraonul a invocat urgia divinităţii împotriva celui care ar încălca acest sanctuar; blestemul lui nu era aruncat întâmplător pentru ca în timpul vieţii sale: Amenhotep se opusese cu înverşunare noului cult solar, încurajat de regina Tiye, care-l crescuse şi pe fiul ei Amenofis IV în acest spirit.
      Aceasta fusese ultima voinţă, atât de hotărât exprimată, a faraonului Amenofis III, care a mai trait şase ani, bolnav, prezentând grave tulburări mentale, în anii aceia, puterea a fost în mâinile reginei Teje şi, după părerea mai multor istorici, ea îl asociase deja pe fiul lor la domnie.
      Amenofis III a fost îngropat într-o vâlcea deşertica dinspre Valea Regilor, unde odihneau strămoşii lui iluştri. Mumia lui ni-l arată ca pe un om de vreo cincizeci de ani, suferind de abcese dentare.

   Regina Tiye dăruise mai multe fiice                       Regina Tiye  faraonului, dar în al douăzeci şi patrulea an al domniei lui Amenofis III i-a nascut un băiat. Acest moştenitor al tronului a fost crescut de mama lui în cultul zeului-Soare din Heliopolis, care, de mai mulţi ani era preamărit sub forma unui disc solar, un glob în flăcări, Aton, diferit de Ra, zeul care exista în acest glob. Aton nu era totusi o denumire nouă, pentru ca era menţionat deja în textele sacre ale Piramidelor.
   Încă de la început, acest cult cu tendinţă monoteistă a fost combătut de către puternica preoţime tebană a lui Amon, care domina, din epoca Regatului de Mijloc, viaţa religioasă şi chiar politica  Egiptului.
    Amenofis IV (1370-1352 î.e.n.) nu avea decât treisprezece ani la moartea tatălui său şi, probabil, regina mama Tiye a continuat să exercite regenţa, câtăva vreme. Ca şi tatăl său, noul faraon nu a luat în căsătorie vreo prinţesă de sânge regal, ci pe verişoara lui, frumoasa Nefertiti, fiica unui mare demnitar egiptean, Ay, el însuşi fiu al părintilor reginei Tiye, Yuya şi Thuya. După moartea mamei sale, Nefertiti a fost crescută de a doua soţie a lui Ay, Ti, care a fost „mama adoptivă a reginei".
     Amenofis IV copil avea o faţă cu              Amenofis IV (Akhenaton)  trăsături greoaie; adolescent, însă, era destul de frumos: trăsăturile delicate ale feţei, bărbia îngustă, ochii visători, genele lungi, exprimau o sensibilitate poetică aparte. Dar gâtul îi era slab şi descarnat, capul mare, buzele groase, fruntea înaltă şi îngustă. Ca om matur pierduse, odată cu trecerea anilor, aerul său robust: umerii erau usor încovoiaţi; şoldurile foarte mari, aproape feminine, pântecele proeminent. Mulţi istorici l-au considerat un anormal, fizic şi mental, această afirmaţie, fiind, fără îndoială, exagerată. Totuşi Amenofis IV, descendentul unor generaţii bazate pe căsătorii consangvine, avea o sănătate şubredă, care s-a înrăutăţit cu timpul. Anormal nu era în nici un caz, pentru că a avut mulţi copii la începutul domniei sale: nebun, şi mai puţin, în afara cazului în care situăm în această categorie profeţii şi misticii.
     Acest rege „împătimit de dumnezeire" nu avea însuşirile, vocaţia necesara, pentru a domni asupra unei mari împărăţii. El a lăsat în voia sorţii provinciile de graniţă asiatice, fără să facă vreo tentativă de a le scăpa de duşmani. Poet şi visător, iubea tot ce era frumos, omenesc şi drept. Dar pentru a impune cultul lui Aton, lumina strălucitoare, disc cu o sută de mii de raze, Amenofis IV, cuprins de o furie mistica distrugătoare, a vrut să şteargă orice urmă a cultului lui Amon si a celorlalti zei egipteni stravechi.

   Amenofis IV a fost încoronat la Teba, unde a        Aton (discul solar)  rămas şase ani, locuind în palatul vast de la Malgatta, construit de tatăl său. în acest oraş al preoţilor lui Amon, el ridică un sanctuar lui Aton, zeul în religia căruia fusese crescut. El reia titlul de Mare Preot al Soarelui (Ur mau — marele vizionar) acordat faraonilor din Regatul vechi. Neînţelegerile cu preoţii lui Amon devin tot mai ascuţite şi tânărul suveran se hotărăşte să părăsească Teba, întemeind o alta capitală, în Egiptul de Mijloc; el îşi schimbă numele în Akhenaton, ceea ce înseamnă „slujitorul globului lui Aton".
    Nu-şi ascunde dispreţul faţă de slujitorii religiei tradiţionale a Egiptului. El le reproşează luxul şi moravurile: de pildă, în marele templu al lui Amon din Karnak, era întreţinut un harem seducător de aşa-zise „concubine ale zeului", care, de fapt, se aflau acolo pentru satisfacerea poftelor preoţilor care slujeau în templu. Amenofis IV afirma că „mirosul sângelui berbecului sacrificat lui Amon supăra narile", ca şi traficul de amulete şi vrăji sau excesele „oracolelor lui Amon" care întreţineau obscurantismul religios şi corupţia politică.
    „Cuvintele preoţilor au devenit mai primejdioase decât cele pe care le-a auzit Majestatea Sa, până în anul al patrulea de domnie; mai dăunătoare decât cele auzite de regele Amenofis III."

     Akhenaton, scârbit de putreziciunea morală a clerului, instaurează în religia egipteană cultul zeului unic. Regele a fost, pe vremea aceea, misticul adorator al Treimii dumnezeiesti, descoperind-o cu paisprezece secole înainte de Cristos.
    Vechiul zeu solar Ra sau Hor-Akhti (Horus care biruie zarile) este identificat, pe de o parte, cu Aton, noua ipostază a zeului-Soare, corp ceresc şi „părinte al regelui", şi, pe de alta parte, cu Shu, fiul zeului primordial Ra, adică regele însuşi.

                       Ruinele oraşului Akhetaton (în prezent el-Amarna)

      Regele este suveranul pontif al acestei noi religii. El este preotul suprem, având cea mai înaltă funcţie ecleziastică. El singur cunoaşte, interpretează şi transmite credincioşilor doctrina unui zeu intangibil, invizibil dar omniprezent, tată şi mamă ai omenirii. Această religie se bazează pe dragostea faţă de natură. Totul, pe pământ, exprimă divinitatea lui Aton; el se face cunoscut prin cântece, muzică, dragoste, voie bună, fructe, vin, flori, cânt al păsărelelor, murmurul izvoarelor... în acest sens imnurile compuse de rege oferă nenumărate exemple.
     Religia tradiţională a Egiptului, în esenţă, era o religie funerară, confirmată de Judecata de Apoi. Trebuie să atragem atenţia asupra cultului lui Aton, care nu pune probleme îngrijorătoare de ordin moral. Zeul solar este numai izvorul forţei vitale: el este esenţa spirituală care cuprinde Binele, Adevărul, Dragostea si Fericirea.

      Hotărându-se să părăsească Teba, oraşul lui Amon: încă din al patrulea an de domnie, Akhenaton a ales, pentru noua capitală, un loc situat în a 15-a nomă a Egiptului de Sus, pe malul drept al Nilului, în faţa oraşului Hermopolis (Khmunu, în egipteana veche): oraşul zeului Thot, stăpân al Lunii şi scrib sacru.
      Alegerea tânărului faraon era             Akhetaton (reconstrucţie)    deliberată, ştiind că oraşul Hermopolis era rivalul Tebei, pe plan religios, încă din vremuri străvechi. Capitala cea nouă, având o lungime de doisprezece kilometri şi o lăţime de cinci kilometri, a fost denumită Akhetaton, adică .,orizontul globului". Ea era situată într-o câmpie în formă de semi-lună, mărginită de un semi-cerc de coline cu faleze abrupte.
    În 1887 s-au descoperit întâmplator, la EI-Amarna, vestigiile capitalei lui Akhenaton. Sir Flinders Petrie a început degajarea lor din 1891, iar munca sa a fost dusă mai departe de arheologi germani şi englezi.
       „În partea centrală a oraşului Akhetaton, scrie Christiane Desroches-Noblecourt, se găsesc, fireşte, palate a căror structură comporta două clădiri importante: localurile oficiale (sala tronului, sala de recepţii pentru ceremonii politice şi religioase, birourile administrative, marea sală pentru sărbătorirea jubileului etc.), iar de cealaltă parte, o punte de legătură, pe aleea principală, asigură comunicarea localurilor cu palatul particular al suveranului...
Rafinamentul plantaţiilor este de o rară gingasie, iar terasele împodobite cu flori, care domină fluviul, sunt o încântare."
      Akhenaton şi Nefertiti trăiau                      Akhenaton şi Nefertiti         acum în palatul lor din centrul oraşului, în al doisprezecilea an de domnie, regina Tiye, care trăia la Teba, alături de ceilalţi copii ai săi, s-a dus în noua capitală a fiului său, pentru sărbătorirea jubileului (heb sed) regelui. Cu această ocazie s-au organizat multe serbări publice şi s-a construit un templu special, pentru ca Tiye să-l poată preamări pe Aton, divinitatea în cultul căreia îşi crescuse fiul.
     Un basorelief mortuar înfăţişează banchetul pe care Akhenaton l-a oferit mamei sale. Este un exemplu edificator al artei amarniene, eliberate de constrângerile reprezentărilor clasice: Nefertiti gustă cu delicateţe dintr-o raţa friptă în timp ce regele muşcă dintr-un os cu multă carne. Regina Tiye oferă câteva mici cadouri tinerei sale fiice Beketaton, aşezată lânga ea; două fiice ale perechii regale, Meritaton si Ankhesenpaaton, stând sfioase lângă mama lor, îşi sprijină picioarele pe mici perne.
     A fost cea din urmă întâlnire a fiului cu mama sa. Regina Tiye a murit peste câtva timp şi a fost îngropată într-un mic mormânt, săpat în Valea Regilor.
    După moartea reginei s-au produs evenimente grave care au zguduit Teba. Se pare că un anumit număr de înalţi demnitari tebani instigaseră la revoltă, îndemnaţi de preoţii lui Amon.
Akhenaton s-a arătat neînduplecat. Vinovaţii şi-au primit pedeapsa, cultul lui Amon a fost suprimat, precum şi cultul tuturor celorlalţi zei egipteni; templele şi şcolile teologale au fost închise. Aton devenea singurul unicul zeu al Egiptului.
    „Eu închid toate templele lui Amon, a declarat regele «împătimit de dumnezeire», şi desfiinţez sursele de profit ale preoţilor. Pun stăpânire pe porturile lor, pe corăbiile lor, pe atelierele lor, pe carierele lor pe toate grânarele lor, pe toate cirezile lor, care alcătuiesc, cu râvna şi patima lor de a domina, un stat în stat. Pe viitor, preoţii pot fi citaţi să apară în faţa unui tribunal. Toţi semiţii proveniţi din Babilon, care răspândesc moravuri condamnabile în Egipt, trebuie să părăsească ţara."
Dar Akhenaton nu s-a mulţumit numai cu închiderea templelor lui Amon.
     „Pretutindeni, scrie Christiane Desroches Noble-court, el a dat poruncă să se distrugă imaginile lui Amon, să se razuiască numele său de pe inscripţii, să i se şteargă epitetele, precum şi tot ce se referea la emblemele tutelare ale regalităţii tebane. Se merge atât de departe încât se înlătură până şi imaginea de vultur a zeiţei Nekhbet, ca şi hieroglifă însemnând oraşul lui Amon. Ordinele sunt foarte precise, şi trebuie respectate pe întregul teritoriu al Egiptului, până la graniţa cu Nubia, astfel încât templele să fie degajate de aceste imagini detestate."

     În acest timp, lucrurile luau o întorsătura supărătoare în Siria. Regele Kadeshului recucerise nordul Siriei; regele Amurru pusese stăpânire pe porturile feniciene, incluzând şi oraşul Byblos, vechi aliat al Egiptului; în Palestina, beduinii răsculaţi luaseră oraşul Meg-gido, apoi Ierusalimul; marele regat Mitanni, aliat al Egiptului, cedase în faţa atacurilor date de asirieni şi de hitiţi. Nu a mai ramas nimic din imperiul asiatic făurit de Thutmosis III. Akhenaton lasă lucrurile să decurgă în voia lor, fără a interveni, cu toate rugăminţile stăruitoare ale vasalilor lui; regele Ierusalimului, Abdu Heba, îşi exprimă îngrijorarea, într-o scrisoare, din care cităm: „Ascultă, rege, suveranul meu, ce prăpăd au facut pe teritoriul tău Milkilu şi Suvardata! Ei au trimis trupe din Gath şi din Keilak să atace Gezer; au pus stăpânire pe ţara Rubutu; teritoriile tale se întindeau până la poporul Apiru. Dar acum, chiar un oraş din ţara Ierusalimului, numit Bit Lahmi, care-ţi aparţinea ţie, a trecut de partea poporului din Keila. De-ar vrea regele meu să plece urechea la spusele slujitorului său, Abdu Heba, trimitându-i arcaşi pentru a recuceri domeniul regal, pentru rege! Dacă arcaşii nu vor ajunge aici, teritoriul regelui va cădea în mâinile poporului Apiru."
    Akhenaton nu a trimis arcaşii ceruţi de Abdu Heba. Post-scriptumul unei alte scrisori, tot atât de îngrijorătoare, adaugă, adresându-se secretarului regelui: „Lămureşte-l bine pe rege: ţara întreagă merge la pieire!"
    Ultimii cinci ani de domnie ai lui Akhenaton au fost suportaţi cu greutate. Regele era bolnav şi era conştient de eşecul său: în general, poporul egiptean nu prea apreciase reformele sale, fiind extrem de tradiţionalist: dacă s-ar fi păstrat cultul zeilor străvechi, veneraţi, ar fi acceptat mai uşor noul cult, impus de faraon, în plus religia mistică, prea elevată, prea subtilă, a zeului Aton, nu îi convenea.
    La Amarna atmosfera era apăsătoare. Bucuria şi entuziasmul de la început, dispăruseră. Nefertiti şi Akhenaton erau despărţiţi. Regina cea frumoasă trăia acum într-un palat situat în nordul capitalei Amarna; ea era însoţită de tatăl ei, înţeleptul Ay, cu soţia lui, Ti, şi de Ankhesepaaton, casătorită cu tânărul prinţ Tutankhaton. Regele locuia, de preferintă, în palatul Maruaton, la sudul oraşului Akhetaton; alături de el era fiica lui cea mare: Meritaton, de altfel preferata lui, căsătorită cu Smenkhkhare, fratele mai mic al faraonului.

    La scurt timp dupa aceea, regele „împătimit de dumnezeire" murea, la douazeci şi nouă de ani. Akhenaton preconizase un ideal, de care se lăsase condus; el îşi imaginase viaţa mai mult decât o trăise, ca pe o realitate vie. Pierdut în contemplarea zeului său, compunând, pentru a-l slăvi, minunate imnuri, înălţându-i temple deschise spre soare, el neglijase cu totul meseria lui de rege. Statul se prăbuşea, cu încetul, pradă anarhiei crescânde, în timp ce regele recomanda poporului său iubirea, pacea, frumuseţea, bucuria de a-l slăvi pe Aton.